Primele documente referitoare la întemeierea localităţii Tazlău, spun că ” întemeietorii Tazlăului sunt Toader şi Lie, slugile lui Alexandru cel Bun, cărora în anul 1424, li se dă loc pe Tazlău, lângă râu, la obârşia lui, la pod şi unde iese din pădure, mai sus la podeţul Meteştilor, să-şi aşeze şi să întemeieze o mănăstire, să le fie lor, uric, de ctitorie, lor şi copiilor lor şi întregului neam în veci”.

Tot primele documente referitoare la întemeierea localităţii Tazlău sunt legate de construirea Mănăstirii Tazlău între anii 1496-1497, de către Ştefan cel Mare.

Pe harta Moldovei tipărită în Olanda în 1737, Tazlăul este prezentat ca o zonă acoperită cu pădure şi o mănăstire. Apariţia şi dezvoltarea satului s-a făcut în jurul a două nuclee în mai multe etape istorice:

  • Primul nucleu al satului s-a stabilit în spaţiul cuprins între locul numit ,,Coborâş” şi ,,Podul terasei”, pe care s-a construit mai târziu Tabăra de elevi.
  • Al doilea nucleu s-a format ca urmare a fenomenului transhumanţei. Atraşi de bogăţiile păşunilor din Tazlău, două familii de oieri Mocanu şi Todiriţă şi-au întemeiat sălaşe mai întâi pe dealurile Cociorvei, apoi au coborît în vale şi şi-au construit gospodării permanente.

Nucleul iniţial aflat între pârâul Peşteosu şi ,,Coborâş” format în jurul Mănăstirii s-a extins pe firul văii Tazlăului, pe partea stăngă şi cu ramificaţie pe pârâul Peşteosu în amonte.
La începutul secolului XX satul apare ca reşedinţă a comunei Tazlău formată din cătunele: Tazlău, Frumoasa, Balcani, aparţinând mai întâi Ocolului Piatra Neamţ, de la 1801 de Ocolul Bacău, iar apoi de judeţul Neamţ. Din 1968 satul a format singur comuna Tazlău. Nu există până în prezent, tipărită nici o monografie a comunei Tazlău.

Mănastirea Tazlău-Istoric

Primul document care vorbeste despre aceasta manastire este din 30 octombrie 1458, cand Ștefan cel Mare, la rugamintea egumenului Manastirii Bistrita, Eustatie, întărește hotarele branistei acelei mănăstiri, ajunge la dealul “Pintenul”, unde zice documentul:”Braniștea Mănăstirii Bistrița se împreună cu braniștea Mănăstirii Tazlău pâna la Rachițiș”.
La anul 1481 Ștefan cel Mare dăruieste doua sate în Câmpul lui Dragoș, Borlești și Dragomirești.
Același domn făcea mai multe donații la anul 1491 mănăstiri, pentru ca la 4 iulie 1496 să înceapă construcția bisericii cu hramul “Nașterea Maicii Domnului”.
Construcția este terminată la 8 noiembrie 1497, dupa cum se consemnează în pisania așezată în dreapta ușii de la intrare în pronaos:
“Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am zidit această biserică în cinstea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu și a Curatei ei Nașteri, ca sa fie întru ruga sieși si doamnei sale Maria și fiilor săi, Alexandru și Bogdan și care a început a se zidi în anul 7004 luna iulie 4 s-a săvârșit în anul 7005, iar al domniei sale al 41-lea an curgător, luna noiembrie 8”.
Biserica este construită în plan trilobat, cu turla pe naos, prezentând ca elemente specifice o ieșire redusă a absidelor laterale în comparație cu absida mult prelungită a altarului și evidențierea printr-un decros a zidurilor pronausului dar fără supra lărgirea suprafeței interioare, biserica Nașterii Maicii Domnului este una dintre cele mai voluminoase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare.
În timpul domniei lui Petru Rareș se construiește turnul – clopotnița de la intrare, înlocuind stricăciunile pricinuite de oastea ungurească din anul 1514, clopotnița distrusă de incendiul din 8 februarie 1879, refacută în anul 1902 într-un stil influențat de arta rusească, dar readusă în buna măsură la starea cea dintâi la ultima intervenție.

Alexandru Lăpușneanu construiește pridvorul din pronausul ctitoriei bunicului iar Ieremia Movila așează podoaba cea lucrată în lemn de arin în anul 1596 “de către un Cozma Maistrul”, așa cum se arată și în inscripția care o însoțește: “Această ușă a facut-o și a împodobit-o călugărul Mihai, în zilele domnului nostru Eremia Voievod și sub egumenul Chir Ghenadie al mănăstirii Tazlau, în anul 7004 – luna martie 30 zile: Cozma Maistrul”, ușa care se poate vedea în muzeul de istorie din Piatra-Neamț.
O perioadă întunecată pentru Mănăstirea Tazlău, a fost în timpul cat a fost închinată Sfântului mormânt: 1695-1705 și 1743-1863.

Fiind egumeni străini se micșorează comunitatea monahilor, interesele fiind ca numărul lor să fie numai strictul necesar să poată supraveghea producția pe proprietățile bisericești. Arhimandritul Zaharia, la mijlocul secolului al XVII- lea a construit palatul egumenesc lângă clopotnița lui Rareș, legat de o trapeză, în care o cameră este prevăzută pentru primirea și adăpostirea domnitorului timpului, a întărit apărarea și paza la cele trei porți.

Poarta de sub arcul clopotniței era din lemn de ulm, prevăzută pe fața cu nituri conice din 5 în 5 cm. cu crenele încrucișate și vizor cu zăvoare mari și cu un ciocan de semnalizare. Au existat aceste porți deosebite, fiind salvate de la incendiul din 1879, dar au căzut pradă neatenției la ultimele lucrări de restaurare și, lăsate la distrugerea agenților fizici, au putrezit.
La 11 decembrie 1863, s-a pus capăt multor abuzuri și lipsuri în Principatele Romane prin Legea secularizării averilor mănăstirești, promulgată de Domnul Alexandru Ioan Cuza. Din anul 1894 mănăstirea este declarată biserică parohială dar cunoscută sub numele de mănăstire.

Prin hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, din 1990, biserica Sfântului Voievod Ștefan cel Mare este declarată mănăstire de monahi, fiind readusă la ceea ce a fost destinată, de peste 500 de ani, de marele ei ctitor.

În această mănăstire, în chiliile căreia mulți dregători ai Moldovei au plans, apoi iar s-au veselit, cum scrie I.I. Mironescu în nuvela “Într-un colț de rai”, nu a încetat niciodată rugăciunea pentru ca toata lumea, și îndrumarea credinciosilor la dragoste și mântuire.
Stareț, Ierom Iosif Chiriac.